Sarmis 2010: PORTRET ALEXANDRU MIHAI SÎRBU

Deși voi fi acuzată că fac cultul personalității lui Alexandru, nu am suficiente cuvinte să-l promovez!! L-am crescut și l-am ajutat să se afirme, în buna tradiție a Laurianului, aceea de a nu tăia zborul.

Acest număr al revistei ”Sarmis” îi este dedicat, în mare parte. Asta pentru că e timpul să ne despățim de Alexandru, acum în clasa a XII a.

Am să preiau interviul pe care Alex l-a acordat revistei EURO. Voi ilustra acest interviu cu câteva din creațiile sale grafice, cu fotografii din spectacolele pe care le-a creat singur sau cu Drama Club, la care a participat.

”De fiecare dată când sunt nevoit să vorbesc despre propria persoană mă văd pus în dificultate. Și de fiecare dată am aceeași senzație incomodă: mi se pare că nimic din ceea ce aș spune nu ar fi întru-totul adevărat. Nu doar cu prilejul acestui interviu, încerc un exercițiu de autoanaliză lucidă și sinceră. E un exercițiu la care mă supun adesea, fără succes. Însă cred că în autopotret, pretinderea obiectivității este în fond ipocrizie.

Sunt cinic poate, când voi spune că înțeleg creația ca pe un gest egoist. Mereu a existat în mine acest imbold, ori, mai bine spus, această nevoie a exteriorizării. Nici nu învățasem bine să țin condeiul în mână când am scris cea dintâi poezie. La 8 ani neîmpliniți așezam primele gânduri pe hârtie, fără a putea desluși motivul ce mă determina să scriu. Parcă totul pre-exista în mine și totul se cerea spus. Nu era un efort, ci doar o deschidere sinceră spre lume, firească și cu nimic premeditată. Mai târziu, m-am surprins scriind pentru a mă elibera. Poezia a fost destăinuire și refulare. Apoi, m-am suprins scriind pentru a mă descoperi. Și atunci, poezia a fost drum spre mine însumi. La sfârșitul clasei a 8-a aveam deja un volum publicat, și-un modest prestigiu de tânăr poet.”

(În rolul fiului de împărat din spectacolul Frumoasa fără trup, cu Drama Club, reprezentat aici la Piatra Neamț 2009 – trofeul festivalului)

”În primul an de liceu, odată cu intrarea în trupa de teatru, avea să mi se deschidă o perspectivă cu totul nouă și deopotrivă seducătoare. Făceam cunoștință cu o artă ce mi-a fost până atunci aproape străină. Îmi amintesc un sentiment unic, de patimă pură, de reală revelație. ”Drama Club”, acesta fiind numele trupei de teatru, avea pe atunci tăria unui drog. Dacă este să fiu sincer până la capăt, trebuie să spun că am găsit acolo o extensie a copilăriei, o lume alternativă, o altă valență a jocului, din cale-afară de serioasă însă. Desigur, există și această latură pur distractivă, pur delectantă. Ceea ce din exterior e poate imposibil de văzut, e un efort colectiv susținut, o nouă formă a disciplinei conștientizate și nu impuse, și inițierea în tainele unei arte de o complexitate imposibil de intuit,  care însă, de către o persoană întru-totul ignorantă, e cel mai adesea judecată în termeni asprii de joc absurd și pierdere de vreme. A fi la Drama presupune ”sacrificii”, dacă le pot numi așa. E o investiție uriașă de timp, de energie. Constat că pasiunea e cel mai eficient dopaj.”

Alex Sîrbu și Ovidiu Ivan , 2007, după pantomima ”Zidul” de la Balul Bobocilor.

Publicitate